Homo Sapiens

Originile păgâne ale Crăciunului

Crăciunul este sărbătorit pe 25 decembrie și este atât o sărbătoare religioasă, cât și un fenomen cultural și comercial la nivel mondial. Majoritatea creștinilor de astăzi probabil că nu își pot imagina Crăciunul în altă zi decât 25 decembrie, dar nu a fost întotdeauna așa.

De fapt, în primele trei secole de existență a creștinismului, nașterea lui Isus Hristos nu a fost sărbătorită deloc. Prima mențiune oficială a zilei de 25 decembrie ca sărbătoare care onorează ziua de naștere a lui Isus apare într-un calendar roman timpuriu din 336 d.Hr. Când oficialii bisericii au stabilit pe 25 decembrie la sfârșitul secolului al treilea, probabil că au dorit ca data să coincidă cu festivalurile păgâne existente, care îl onorau pe Saturn (zeul roman al agriculturii) și Mithra (zeul persan al luminii). În acest fel, a devenit mai ușor să-i convingi pe supușii păgâni ai Romei să accepte creștinismul ca religie oficială a imperiului. Și nordicii sărbătoreau solstițiul de iarnă – Yule, din 21 decembrie până în ianuarie.

Până și etimologia cuvântului Crăciun în lima română este legată de solstițiu. Cuvântul Crăciun este practic răspândit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei:  bg. kračon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karačonkaračon (nume propriu şi Crăciun), ceh. cračun, ucr. k(e)rečunkračiun, v.rus. koročun. În vechea rusă avea sens de ‘solstiţiu de iarnă sau solstițiu  de vară’ precum şi ‘moarte’. Larga răspândire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i-a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56

Dar ce anume am moștenit noi de la predecesorii noștri păgâni și sărbătorim și zilele acestea in perioada sărbătorilor de iarna?

Bradul de Crăciun

Istoria pomilor de Crăciun se întoarce la utilizarea simbolică a plantelor veșnic verzi în Egiptul antic și Roma și continuă cu tradiția germană a pomilor de Crăciun la lumina lumânărilor. Păgânii europeni „împodobeau sălile” cu ramuri veșnic verzi pentru a aduce viață în zilele întunecate ale iernii.

În Europa de Nord, misterioșii druizi, preoții vechilor celți, și-au decorat templele cu cetine veșnic verzi, ca simbol al vieții veșnice. Vikingii din Scandinavia credeau că plantele veșnic verzi sunt plante speciale ale zeului soarelui, Balder. Bușteanul de Yule a fost prima dată ars de către nordici și celți și a implicat inițial tăierea și arderea unui copac întreg în cele 12 zile de Yule. Se credea că întunericul era cauzat de boala zeului soarelui și era nevoie de foc spiritual și lumină pentru a ajuta la recuperarea și, prin urmare la venirea primăverii. Ulterior, copacul selectat a fost tăiat și trunchiul sau „bușteanul” a fost adus în casă și alimentat la foc în cele 12 zile.

Dar începutul tradiției pomului de Crăciun li se atribuie germanilor medievali. Ei au fost primii care au adus copaci întregi în casă pe 24 decembrie, dar aceștia tindeau să fie mici și erau așezați pe masă și erau luminați cu lumânări și împodobiți cu mere roșii (precursoare a globurilor de Crăciun), care simbolizau gradina Edenului.

Moș Crăciun

Moș Crăciun, cunoscut și sub numele de Santa Claus, Sfântul Nicolae sau Kris Kringle, are o istorie îndelungată, plină de tradiții de Crăciun. Astăzi, el este cunoscut ca un moșulică vesel în roșu care aduce jucării fetelor și băieților cuminți în Ajunul Crăciunului, dar originile lui este o fuziune de mituri, legende și folclor din mai multe culturi diferite. De la episcopul turc Sfântul Nicolae (care a devenit sfântul patron al copiiilor în secolul al III-lea.) și basmele populare germane despre Sinterklaas. Dar și zeul nordic Odin și Moș Crăciun sunt, de asemenea, foarte asemănători.

Imaginea modernă a lui Moș Crăciun se bazează pe desenele ilustratorului Thomas Nast de la mijlocul anilor 1800. Care s-au bazat pe descrierile din poemul lui Clarence Clement Moore din 1823 „A Visit From St. Nicholas” („O vizită de la Sfântul Nicolae”), de asemenea cunoscut și sub numele de “‘Twas The Night Before Christmas.” („A fost noaptea de dinainte de Crăciun”). Înainte de aceasta, Moș Crăciun a fost descris ca un bătrân înalt și slăbit, cu o barbă lungă și albă, purtând o haină de blană și o pălărie cu boruri largi, ceea ce se întâmplă să se potrivească cu descrierea uneia dintre deghizările preferate ale lui Odin.

Atât Odin, cât și Moș Crăciun sunt atotștiutori, dar au și ajutoare. Moș Crăciun are legiunea sa de spiriduși care spionează copiii și notează comportamentul lor, în timp ce Odin are doi corbi însoțitori, pe nume Huginn și Muninn. Pe care îi trimite să iscodească oamenii și să noteze care sunt deosebit de buni sau răi. Pentru oamenii buni, Odin lasă mărunțișuri, pâine și noroc, în timp ce pentru cei de pe lista obraznicilor Odin le alocă o doză mare de ghinion.

Cadouri

Romanii petreceau săptămâna Saturnaliei la fel cum se obișnuiește în perioada sărbătorilor de Crăciun – sărbătorind, consumănd alcool, împărțind cadouri și bucurându-se de sărbătoare.

Zilele acestea scoatem o mulțime de bani pe cadouri de Crăciun, dar ăn antichitate, romanii schimbau mici atenții de dragul norocului. Ideea era de a oferi un cadou în speranța de a aduce o recoltă bogată în anul următor. În loc să aibă liste uriașe de cadouri de oferit, romanii ofereau un singur cadou altei persoane.

Vâscul

Vâscul, asociat îndelung cu tradițiile sărbătorilor de iarnă, este numele comun pentru mai multe familii de plante parazite otrăvitoare, veșnic verzi, care cresc atașate și pătrund în ramurile unui copac sau arbust.

Grecii antici, druidii, celții și nordicii venerau vâscul, având tradiții cu privire la colectarea și utilizarea sa pentru protecție, binecuvântare și medicină. Potrivit unor obiceiuri de Crăciun, despre care se crede că ar fi provenit din legendele nordice, cuplurile care se întâlnesc sub un vâsc agățat, sunt obligate să se sărute, smulgând o singură boabă albă din tufiș până când boaba finală este îndepărtată.

Colindatul

Wassailing este un obicei păgăn foarte vechi care se face rar astăzi. Cuvântul „wassail” provine din expresia anglo-saxonă „waes hael”, care înseamnă „sănătate bună”. Inițial, wassail era o băutură făcută din bere fiertă, smântână, mere prăjite, ouă, cuișoare, ghimbir, nucșoară și zahăr. Se servea din castroane uriașe, adesea făcute din argint sau cositor.

O legendă despre cum a fost creat “wassailing” (colindatul), spune că o frumoasă fecioară saxonă pe nume Rowena i-a oferit prințului Vortigen un castron cu vin în timp ce îi zice „waes hael”. De-a lungul secolelor, s-a dezvoltat o mare parte de ceremonii în jurul obiceiului de a bea wassail. Vasul era adus într-o încăpere cu o mare fanfară, se cânta un colind tradițional despre băutură și, în final, se servea băutura fierbinte aburindă.

În evul mediu, colindatul era un schimb reciproc între feudalii și țăranii lor, ca o formă de donație caritabilă inițiată de lorzi și care era distinsă de cerșit.

În același timp, practica „colimdului” în Europa modernă timpurie a dat naștere fenomenului vizitei din ușă în ușă. Și deși a fost respins ca un păcat de puritani, deoarece era asociat cu băutura excesivă și dezordinea. Popularizarea colindelor pașnice, „moderne” și a imnurilor de Crăciun, fie în biserică, fie pe străzi, a intrat în vogă în epoca victoriană.

Leave a Reply